Închisoarea: fenomen istoric, sociologic și psihologic
De la exilarea lui Ovidiu la Tomis și până la teroarea din temnițele comuniste, privarea de libertate a fost practicată sub diverse forme și aplicată atât pentru delicte penale sau de drept comun, cât și pentru opiniile politice. Dacă în Antichitate împărații cu vaste colonii preferau să își exileze opozanții în teritoriile locuite de barbari, pedepsindu-i prin suprimarea privilegiilor, în Evul Mediu se practică pedeapsa capitală. Pușcăriile nu au scop punitiv, ci sunt un loc de tranzit sau un adăpost temporar pentru cerșetori sau bolnavi psihic. Închisoarea, în accepțiunea de astăzi, este o invenție a secolului al XIX-lea și are drept model metodele de supraveghere și de pedepsire folosite în armată, în școli sau în mănăstiri. După sute de ani în care s-a practicat tortura ca metodă de constrângere pentru a smulge mărturisiri, secolul al XIX-lea, cel puțin în teorie, abolește supliciile și reformează sistemul penitenciar prin ideea reeducării deținuților. Conform lui Michel Foucault, schimbarea de paradigmă intervine ca urmare a faptului că legiuitorul conștientizează că, în unele cazuri, infracțiunile sunt provocate de dereglaje psihice. Evident, multă vreme corijarea comportamentului rămâne un deziderat, temnițele fiind doar niște locuri insalubre, unde indivizii suferă de foame, de frig sau capătă diverse boli. Pentru omul obișnuit, pușcăria este un loc al ororilor și al degradării morale.
Pe măsură ce societatea capitalistă începe să aplice pedepse pentru delicte ce țin de opinii, de morală sau pentru acte de corupție, în închisori ajung și elite financiare, politice sau culturale, iar statutul condamnatului se schimbă. Acesta nu mai este stigmatizat, deseori este chiar privilegiat: un regim alimentar mai bun, gardieni mai puțin vigilenți, dreptul de a fi vizitat de familie, dreptul de a citi sau de a purta haine civile. Tendința se menține până în perioada interbelică, atunci când o seamă de industriași, bancheri, spioni sau ilegaliști comuniști sunt condamnați și se bucură de clemența pușcăriei „burgheze”. Spioni ca G. G. de Chastelain sau Ivor Porter, militanți comuniști precum Gheorghiu Dej își continuă activitatea politică din temniță până la debutul celui de-al Doilea Război Mondial, cu complicitatea autorităților. După ascensiunea nazismului, apare conceptul de lagăr de concentrare, construit după modelul experimentului spaniol din Cuba. Un loc al terorii și al morții, care se va perpetua în Europa de Est și după încheierea păcii. Ilegaliștii comuniști, care și-au făcut stagiul în închisoarea „burgheză” și au ajuns la putere prin sprijinul Armatei Roșii, organizează societatea după modelul penitenciarului. Dușmanii de clasă sunt urmăriți, li se înscenează procese, sunt hărțuiți și drogați în timpul anchetelor până când cei mai slabi cedează torturii și semnează declarațiile dictate de anchetatori. Oamenii liberi trăiesc cu spaima închisorii sau a denunțurilor, sunt epuizați de norma de lucru din uzine, copleșiți de activitățile propagandistice ale partidului sau de imixtiunea acestuia în viața intimă a familiei.
În Uniunea Sovietică se dezvoltă un întreg sistem concentraționar, prin lagăre sau prin deportări. Stalin, care a studiat metodele lui Hitler, inovează în acest domeniu: scopul nu mai este uciderea imediată a individului, ci folosirea lui ca forță de muncă în mine, în colhozuri sau în uzine pentru construirea noii societăți.
Numărul 4 al revistei Doc.Eu își propune să reflecteze asupra conceptului de închisoare, privit ca fenomen istoric, sociologic și psihologic, prin următoarele axe de reflecție:
Literatură și artă – Tema închisorii nu este abordată doar în domeniul ficțiunii, ci și în așa-numita paraliteratură sau literatură de graniță (biografii, memorialistică), unde deținuții politici își povestesc experiențele carcerale. Spre deosebire de documentele oficiale, biografiile și memorialistica îi permit cititorului să pătrundă în intimitatea deținuților, să le înțeleagă angoasele și slăbiciunile atunci când cedează sub presiunea torturii sau să admire rezistența în fața reeducării. O altă direcție de cercetare ar putea fi reeducarea prin artă sau studiul activităților desfășurate în Secțiile Culturale și Educative, deschise în cadrul lagărelor.
Istorie – Până la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale, sistemul penitenciar este mai relaxat, mai puțin vigilent, ceea ce permite deținuților să comită ilegalități (acte de spionaj, activități politice) chiar sub ochii autorităților. După instaurarea regimurilor totalitare și apariția lagărului, viața prizonierilor este organizată și supravegheată cu strictețe: naziștii formează comandouri pentru trierea, gazarea și arderea evreilor. Sovieticii își deportează dușmanii de clasă, foștii soldați sau funcționarii ineficienți ai NKVD-ului în vasta rețea a Gulagului, unde viața se desfășoară conform ritualurilor comuniste. Zekului i se cere să lucreze în mine sau colhozuri pentru a contribui la construirea societății comuniste, iar supraviețuirea lui depinde de abilitatea de a se strecura printre ochiurile rețelei formate din deținuți de drept comun, informatori, gardieni, aparat administrativ. De multe ori, informatorii și gardienii sunt învestiți cu puteri discreționare chiar de oficialități. Posibile direcții de cercetare: anchetele, tortura, rețeaua de informatori, viața în comun, deportarea etc.
Lingvistică – De îndată ce individul este condamnat sau deportat, acesta pătrunde
într-un sistem cu reguli proprii și trebuie să învețe argoul deținuților și al gardienilor sau limbajul propagandei oficiale, utilizate pentru cosmetizarea realității. Cercetătorii pot opta pentru analiza: argoului închisorilor, a memorialisticii sau a documentelor oficiale.
Psihologie și medicină – Justiția feudală și regimurile totalitare se bazează pe tortură și pe eficiența călăilor, care își adaptează metodele în funcție de profilul psihologic al victimei: dacă omul orânduirii feudale nu rezistă chinurilor fizice și sfârșește prin a mărturisi crime reale sau imaginare, în lagărele naziste tortura se practică mai mult la nivel psihic. Evreilor li se întreține iluzia supraviețuirii până în pragul camerelor de gazare. În sistemul imaginat de Stalin, gardienii se bucură de o mare libertate, ceea ce îi transformă în adevărați torționari. Prezenta axă își propune să studieze relația
victimă-călău care i-a fascinat pe cercetători și a generat experimente de tipul Standford, metodele de tortură sau fenomenul reeducării.
Doctoranzii, cercetătorii și profesorii sunt invitați să facă propuneri folosind formularul de mai jos:
http://doc-eu.com/apel-la-contributii/#1546067106607-4570ae73-de1d
Articolele în română, engleză sau franceză, redactate conform normelor revistei, vor fi expediate pe adresele de email doc.eu2018@gmail.com, articole@doc-eu.com până pe data de 10/06/2019.
Articolele în limbi străine (engleză, franceză) vor fi trimise pe următoarele adrese: doc.eu2018@gmail.com, articles@doc-eu.com. Data limită 10/06/2019.
Website: www.doc-eu.com
N.B. Articolele neredactate conform normelor revistei vor fi respinse automat!
Bibliografie orientativă:
APPLEBAUM, Anne (2003), Goulag. Une histoire, Paris, Gallimard.
BOROWSKI, Tadeusz (2015), Le monde de pierre, Paris, Libella.
CONSTANTE, Lena (2013), Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România, București, Humanitas.
CORBIN, Alain (coord.) (2009), Istoria corpului, vol. III, pp. 376-401, București, Art.
CZAPSKI, Joseph (1978), Terre inhumaine, Paris, L’Age d’Homme.
FOUCAULT, Michel (1975), Surveiller et punir, Paris, Gallimard.
IERUNCA, Virgil (2013), Fenomenul Pitești, București, Humanitas.
PANDREA, Petre (2011), Memoriile mandarinului valah, București, Vremea.
PORTER, Ivor (1991), Operațiunea autonomous în România în vreme de război, București, Humanitas.
STEINER, Jean-François (1994), Treblinka. La révolte d’un camp d’extermination, Paris, Ed. Fayard.
TOMAZIU, George (1995), Jurnalul unui figurant, București, Editura Univers.
ANTON, Fabian; CARAMAN, Marius, Torționarul Franz Țandără,
[https://www.youtube.com/watch?v=uD1yU9JCq2M]- consultat la data de [25/01/2019].MARTIN, Nicolas, Expérience de Stanford: sommes-nous tous des bourreaux en puissance? [https://www.franceculture.fr/emissions/la-methode-scientifique/la-methode-scientifique-du-jeudi-03-mai-2018] – consultat la data de [25/01/2019].